de Florin Stancu
Eram un tânăr care locuia pe canal, aproape de Brestei, pe strada Năsăud. Eram copii de cartier, crescuți în familii simple și modeste. N-aveam multe, dar aveam un lucru care nu ne va putea fi luat niciodată: frumusețea copilăriei, o amintire care rămâne vie și astăzi în sufletul nostru.
Îmi amintesc perfect zvonurile care alergau prin oraș: tancuri scoase la Mercur, la Liceul Bălcescu – actualul Carol I. Frica plutea în aer, dar mai puternic decât frica era dorința de libertate. Așa că eu, împreună cu alți tineri, am plecat spre Prefectură.
Lângă mine se striga:
„Libertate!”
Și, printre strigăte, vocea unor oameni simpli:
„Vrem ciocolată la copii!”
Atât de grele erau vremurile… și totuși, atât de curate în speranță.
Am fost printre cei aproximativ 20 de oameni care au avut curajul să intre în Prefectură. Eram cel mai tânăr dintre toți. Un copil, practic, aruncat în mijlocul istoriei. Țin minte cum generalul Roșu m-a manipulat să vorbesc la microfon, să spun că au căzut avioane și elicoptere cu teroriști. După un timp, mi-a recunoscut adevărul. Dar cuvintele fuseseră deja rostite, iar confuzia își făcuse loc.
Da, am avut legitimația FSN cu numărul 54.
Și da, am refuzat să devin „revoluționar” cu acte. Pentru că nu pentru titluri am ieșit atunci. Nu pentru avantaje. Am ieșit pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru viitor.
Astăzi, când privim înapoi, poate nu mai simțim frigul, foamea sau teama de atunci. Dar avem datoria să ne amintim. Să nu uităm pe cei care n-au mai apucat să vadă ziua de mâine. Să nu uităm curajul oamenilor simpli. Să nu uităm că libertatea nu ne-a fost dăruită, ci câștigată.
Respect și recunoștință tuturor eroilor Revoluției.
Libertatea are un preț. Și un nume: memorie.
Leave a Reply